Acces la Justiție

Accesul la justiție înseamnă posibilitatea reală a oricărei persoane de a-și apăra drepturile în fața unei instanțe. Nu este suficient ca instanțele să existe ele trebuie să fie accesibile, imparțiale și să ofere soluții eficiente.

Pentru justițiabil, asta presupune să fie corect informat, să primească sprijin juridic și să aibă parte de un proces echitabil, într-un termen rezonabil.

Accesul la justiție protejează oamenii împotriva abuzurilor și le oferă mijloace legale pentru a obține dreptate, inclusiv împotriva autorităților statului.

Este responsabilitatea statului să nu pună obstacole – precum costuri exagerate sau proceduri complicate – în calea celor care caută sprijinul instanțelor.

Justiția este temelia unei societăți democratice. Un sistem de drept care funcționează corect îi dă fiecărui om șansa de a fi ascultat și de a-și apăra demnitatea.

Potrivit articolului 20 din Constituția Republicii Moldova, „orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime”. Această normă consacră dreptul fiecărui individ de a se adresa unei instanțe de judecată pentru a-și proteja drepturile încălcate.

La nivel internațional, articolul 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează „dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale într-un mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege”. Acest articol include, implicit, dreptul de acces la o instanță, ca parte a dreptului la un proces echitabil.

Deși alineatul (2) al articolului 20 din Constituția Republicii Moldova prevede expres că „nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție”, acest drept nu este unul absolut. În practică, accesul la justiție poate fi supus unor limite procedurale rezonabile, stabilite prin lege, cum ar fi termenele de prescripție, taxele de timbru sau condițiile de admisibilitate a cererilor.

Aceste limitări sunt admisibile atât timp cât nu afectează esența dreptului, nu sunt disproporționate și urmăresc un scop legitim, cum ar fi buna administrare a justiției sau prevenirea abuzului de drept. În acest sens, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la o instanță, garantat de art. 6 §1 din Convenție, poate fi limitat, însă doar cu condiția ca limitările să fie previzibile, proporționale și să nu golească de conținut dreptul în sine (cauza Ashingdane c. Regatului Unit, 1985).

Prin urmare, garanția constituțională a neîngrădirii accesului la justiție nu exclude stabilirea unor reguli procedurale, ci doar interzice restricțiile arbitrare sau care anulează în mod efectiv posibilitatea justițiabilului de a se adresa instanței.

Pe alt caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia sa de condamnare a reiterat că statele au o anumită marjă de apreciere în reglementarea accesului la instanță, dar orice restricție trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și să nu suprime în substanță acest drept (cauza Golder c. Regatului Unit, 1975).

Un exemplu relevant este cauza Burdov c. Rusia 2009. În acest caz, reclamantul a obținut o hotărâre judecătorească definitivă care recunoștea dreptul său la compensații pentru prejudicii cauzate de expunerea la radiații. Cu toate acestea, autoritățile naționale au întârziat executarea hotărârii, invocând lipsa de fonduri. CtEDO a constatat că refuzul autorităților de a executa hotărârea a echivalat cu o negare a accesului efectiv la justiție, încălcând articolul 6 §1 din Convenție.

Această hotărâre demonstrează că accesul la justiție nu presupune doar posibilitatea de a introduce o acțiune în instanță, ci și garantarea executării efective a hotărârilor, fără de care dreptul ar fi iluzoriu. Astfel, protecția constituțională și convențională a acestui drept presupune nu doar interzicerea restricțiilor formale nejustificate, ci și obligația statului de a asigura un cadru funcțional și eficient al justiției.