Dreptul la apărare și la asistența unui avocat
Dreptul la apărare și la asistența unui avocat este o garanție fundamentală a procesului echitabil, consacrată de art. 6 § 3 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Persoana acuzată are dreptul să se apere personal, să fie asistată de un avocat ales sau, în condițiile prevăzute de Convenție, să beneficieze gratuit de asistență juridică.
Dreptul la avocat trebuie să fie practic și efectiv, nu teoretic sau formal. Simpla desemnare a unui avocat nu este suficientă atunci când acesta nu poate exercita efectiv apărarea, nu își îndeplinește atribuțiile ori există impedimente serioase care fac asistența juridică ineficientă.
Protecția oferită de art. 6 § 3 lit. c) se aplică pe parcursul întregii proceduri și poate deveni necesară încă înainte de trimiterea cauzei în judecată, atunci când actele efectuate în faza inițială pot influența echitatea procesului ulterior.
Accesul timpuriu la avocat prezintă o importanță deosebită în timpul audierii suspectului sau al persoanei private de libertate, deoarece declarațiile, renunțările și alegerile procesuale făcute în această etapă pot avea consecințe importante asupra întregii apărări.
Asistența efectivă presupune posibilitatea persoanei de a comunica liber și confidențial cu avocatul său. În principiu, avocatul trebuie să poată discuta cu clientul fără supravegherea autorităților și să primească instrucțiuni confidențiale, deoarece lipsa confidențialității poate lipsi asistența juridică de o parte esențială a utilității sale.
Apărarea trebuie să beneficieze, de asemenea, de timpul și înlesnirile necesare pregătirii cauzei. În corelație cu art. 6 § 3 lit. b), aceasta presupune accesul corespunzător la materialele relevante ale dosarului și posibilitatea avocatului de a studia probele, de a formula cereri, obiecții și argumente în interesul persoanei reprezentate.
Avocatului trebuie să i se permită să participe efectiv la actele procesuale relevante, să ofere consultanță juridică, să protejeze persoana împotriva autoincriminării nelegitime și să intervină atunci când respectarea drepturilor procesuale o impune.
Dreptul la avocatul ales constituie un element important al apărării, însă nu este absolut. Autoritățile pot ține seama de dorința persoanei, dar interesele bunei administrări a justiției pot justifica, în circumstanțe obiective și suficiente, desemnarea ori menținerea unui alt apărător.
În cazul asistenței juridice gratuite, Convenția impune îndeplinirea a două condiții: persoana să nu dispună de mijloace suficiente pentru plata avocatului, iar interesele justiției să impună acordarea asistenței. Sunt relevante, între altele, gravitatea acuzației și a sancțiunii posibile, complexitatea cauzei și capacitatea persoanei de a se apăra singură.
Acordarea unui avocat din oficiu nu înseamnă că persoana beneficiază de un drept nelimitat de a solicita înlocuirea acestuia cu orice alt avocat. Convenția protejează caracterul efectiv al apărării, fără a transforma alegerea apărătorului desemnat de stat într-un drept absolut.
În cazul în care avocatul desemnat nu își îndeplinește în mod vădit obligațiile sau autoritățile sunt informate despre o deficiență gravă a reprezentării, acestea trebuie să adopte măsurile rezonabile necesare pentru ca asistența juridică să devină efectivă. Statului nu îi revine însă obligația de a controla fiecare decizie profesională sau strategie adoptată independent de avocat.
Renunțarea la avocat este posibilă numai dacă rezultă în mod neechivoc din voința persoanei, este liberă și făcută în cunoștință de cauză și este însoțită de garanții corespunzătoare importanței dreptului. Autoritățile trebuie să poată demonstra că persoana a înțeles dreptul la care renunță și consecințele acestei decizii.
O declarație formală sau simpla semnare a unui formular nu este, prin ea însăși, decisivă dacă circumstanțele cauzei ridică îndoieli cu privire la caracterul voluntar și informat al renunțării. Examinarea trebuie să privească situația concretă în care persoana și-a exprimat opțiunea.
În consecință, dreptul la avocat nu se reduce la prezența formală a unui apărător, ci presupune posibilitatea reală a persoanei de a beneficia de consiliere, confidențialitate, pregătirea apărării și reprezentare juridică efectivă pe parcursul procedurii penale.
Repere CtEDO: Artico c. Italiei – asistența juridică trebuie să fie concretă și efectivă; Salduz c. Turciei [MC] – importanța accesului la avocat în faza inițială a procedurii; Sakhnovskiy c. Rusiei [MC] – comunicarea confidențială cu avocatul; Dvorski c. Croației [MC] – alegerea avocatului și efectivitatea apărării; Croissant c. Germaniei – limitele dreptului de alegere a apărătorului.