Dreptul la o instanță independentă
Dreptul la o instanță independentă este o garanție fundamentală prevăzută de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța trebuie să poată soluționa cauza exclusiv potrivit legii și propriei aprecieri asupra faptelor și probelor, fără instrucțiuni, presiuni sau influențe nelegitime.
Independența presupune, în primul rând, autonomia instanței față de celelalte puteri ale statului, în special puterea executivă și legislativă, precum și independența față de părțile implicate în proces.
Existența independenței nu se apreciază numai prin declarații constituționale sau legislative. Garanțiile prevăzute de lege trebuie să funcționeze efectiv în organizarea și practica instituțiilor statului. Autoritățile trebuie inclusiv să respecte hotărârile instanțelor, chiar atunci când nu sunt de acord cu acestea.
Pentru stabilirea caracterului independent al unei instanțe, CtEDO examinează un ansamblu de factori instituționali și funcționali. Niciun element nu trebuie privit întotdeauna izolat, fiind relevantă situația concretă a organului jurisdicțional și garanțiile de care beneficiază membrii acestuia.
Unul dintre criterii îl constituie modalitatea de desemnare a judecătorilor sau a membrilor organului jurisdicțional. Faptul că numirea implică o autoritate executivă sau legislativă nu determină, prin el însuși, lipsa independenței, dacă după numire există garanții suficiente împotriva influențelor asupra activității jurisdicționale.
Un alt element îl reprezintă durata și stabilitatea mandatului. Inamovibilitatea pe durata exercitării funcției constituie, în principiu, un corolar important al independenței judiciare, deoarece protejează judecătorul împotriva revocării arbitrare sau a amenințării cu pierderea funcției.
Trebuie să existe garanții efective împotriva presiunilor externe. Judecătorul nu trebuie să fie expus intervențiilor autorităților politice, administrative, economice sau ale altor persoane interesate de rezultatul cauzei.
Independența are și o dimensiune internă. Judecătorul trebuie să fie liber de instrucțiuni sau presiuni venite din interiorul sistemului judiciar, inclusiv din partea conducerii instanței, a președintelui acesteia, a unei secții ori a judecătorilor ierarhic superiori, atunci când asemenea intervenții pot afecta soluționarea concretă a cauzei.
Existența unor atribuții administrative ale conducerii instanței nu este, prin ea însăși, incompatibilă cu independența judecătorilor. Problema apare atunci când asemenea atribuții permit influențarea activității jurisdicționale ori exercitarea unor presiuni asupra modului de soluționare a unei cauze.
Independența trebuie asigurată și față de părțile procesului. Structura, raporturile profesionale sau alte legături dintre instanță și una dintre părți nu trebuie să creeze o dependență capabilă să afecteze libertatea decizională a organului jurisdicțional.
În aprecierea independenței prezintă relevanță și aparența de independență. Nu este suficient ca judecătorul să fie în fapt liber de influențe; cadrul instituțional trebuie să ofere unui observator obiectiv motive suficiente pentru a avea încredere că instanța poate decide cauza fără intervenții externe.
Totuși, simpla percepție subiectivă a unei părți nu este suficientă. Trebuie să existe circumstanțe obiective și verificabile care pot pune în mod legitim în discuție independența organului jurisdicțional.
Nici faptul că instanța adoptă o soluție nefavorabilă unei persoane nu demonstrează lipsa independenței. Independența privește libertatea procesului decizional, nu concordanța hotărârii cu interesele sau așteptările unei părți.
Independența trebuie distinsă de imparțialitate, deși cele două garanții sunt strâns legate. Independența privește protecția instanței față de influențe și raporturi de dependență, în timp ce imparțialitatea privește neutralitatea judecătorului față de părți și față de obiectul concret al cauzei.
În anumite situații, o deficiență privind independența unui organ care adoptă inițial o decizie poate fi remediată dacă aceasta este supusă ulterior controlului unei instanțe cu jurisdicție deplină, care îndeplinește toate garanțiile art. 6 și poate examina efectiv problema.
În consecință, dreptul la o instanță independentă presupune existența unui cadru instituțional și practic care permite judecătorului să decidă cauza exclusiv potrivit legii, faptelor și propriei convingeri judiciare, fără instrucțiuni, presiuni sau influențe nelegitime, externe ori interne.
Repere CtEDO: Campbell și Fell c. Regatului Unit – criteriile generale pentru aprecierea independenței; Findlay c. Regatului Unit – garanțiile structurale și aparența de independență; Sramek c. Austriei – independența față de părți; Agrokompleks c. Ucrainei – ingerințele autorităților și independența sistemului judiciar; Parlov-Tkalčić c. Croației – independența internă a judecătorului.