Dreptul la o instanță instituită de lege
Dreptul la o instanță instituită de lege este o garanție fundamentală prevăzută de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Orice cauză care intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie soluționată de un organ jurisdicțional a cărui existență, competență și constituire au un temei legal suficient.
Scopul garanției este ca organizarea și exercitarea puterii judecătorești să fie determinate de lege și nu lăsate la discreția autorităților, protejând astfel justițiabilul împotriva arbitrariului și contribuind la respectarea statului de drept.
Noțiunea de instanță „instituită de lege” nu privește numai existența formală a instanței. Ea cuprinde respectarea normelor juridice care reglementează organizarea și funcționarea acesteia, precum și limitele competenței atribuite prin lege.
Garanția privește și componența concretă a completului de judecată. Persoana are dreptul ca dosarul său să fie examinat de judecătorul sau completul desemnat potrivit regulilor legale aplicabile, iar înlocuirea ori repartizarea judecătorilor nu trebuie realizată arbitrar.
De asemenea, noțiunea include procedura de numire inițială a judecătorilor. Legitimitatea exercitării funcției judiciare presupune ca accesul persoanei la această funcție să respecte normele fundamentale stabilite pentru numire și garanțiile destinate prevenirii intervențiilor arbitrare sau politice.
Faptul că o autoritate executivă sau legislativă participă la numirea judecătorilor nu este, prin el însuși, incompatibil cu art. 6. Sistemul trebuie însă să ofere garanții suficiente pentru ca procedura de numire să nu permită ingerințe arbitrare, iar judecătorii numiți să își poată exercita ulterior funcția fără presiuni sau influențe nelegitime.
În același timp, nu orice abatere procedurală sau neregularitate tehnică privind numirea ori constituirea instanței determină automat încălcarea Convenției. O interpretare excesiv de rigidă ar putea afecta, la rândul său, securitatea juridică și stabilitatea hotărârilor judecătorești.
Pentru neregularitățile privind numirea judecătorilor, CtEDO aplică un test în trei etape, destinat să stabilească dacă abaterea este suficient de gravă pentru a afecta însăși esența dreptului la o instanță instituită de lege.
În primul rând, se examinează dacă a existat o încălcare vădită a dreptului intern aplicabil procedurii de numire. Constatarea instanțelor naționale asupra existenței unei asemenea încălcări prezintă o importanță deosebită.
În al doilea rând, se verifică dacă neregularitatea privește o regulă fundamentală a procedurii de numire, în special o normă destinată să protejeze independența, imparțialitatea, separația puterilor și integritatea procesului de selecție a judecătorilor.
În al treilea rând, se examinează dacă problema a fost supusă unui control efectiv al instanțelor naționale și dacă acestea au oferit o remediere corespunzătoare, punând în balanță dreptul persoanei la o instanță legal constituită cu principiile securității juridice și inamovibilității judecătorilor.
Aceleași exigențe de legalitate sunt relevante și în privința competenței instanței. Un organ care soluționează o cauză în afara competenței pe care i-o atribuie cadrul juridic aplicabil poate ridica o problemă din perspectiva cerinței unei instanțe instituite de lege.
Pot prezenta relevanță și regulile privind repartizarea sau transferul cauzei de la un judecător la altul. Organizarea administrativă a activității instanțelor beneficiază de o anumită marjă de apreciere, dar desemnarea completului nu poate fi manipulată sau modificată arbitrar într-un mod incompatibil cu art. 6.
Atunci când este invocată o neregularitate privind constituirea instanței, autoritățile judiciare naționale trebuie să ofere un control real și suficient al problemei. Existența formală a unei căi de contestare nu este suficientă dacă argumentele esențiale privind legalitatea completului sau a numirii judecătorului nu sunt efectiv examinate.
Garanția unei instanțe instituite de lege este strâns legată de independența și imparțialitatea instanței. Cele trei cerințe urmăresc un scop comun: păstrarea încrederii publicului în puterea judecătorească și protejarea principiilor statului de drept și separației puterilor.
În consecință, această garanție nu urmărește sancționarea oricărei imperfecțiuni administrative, ci protejarea justițiabilului împotriva unor neregularități suficient de grave încât să pună în discuție legitimitatea însăși a instanței care îi soluționează cauza.
Repere CtEDO: Lavents c. Letoniei – necesitatea unei instanțe constituite potrivit legii; Sokurenko și Strygun c. Ucrainei – respectarea normelor privind existența și funcționarea instanței; Oleksandr Volkov c. Ucrainei – componența instanței și exercitarea funcției judiciare în condiții legale; Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islandei [MC] – procedura de numire a judecătorilor și testul în trei etape; Xero Flor w Polsce sp. z o.o. c. Poloniei – aplicarea standardului privind numirea nelegală a unui membru al instanței.