Dreptul de acces la justiție
Dreptul de acces la justiție reprezintă posibilitatea reală și efectivă a unei persoane de a sesiza o instanță cu o pretenție privind drepturile sau obligațiile sale și de a obține examinarea acesteia potrivit garanțiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la un proces echitabil ar fi lipsit de efect dacă persoana ar beneficia de garanții judiciare numai după sesizarea instanței, dar ar putea fi împiedicată în mod nejustificat să ajungă în fața acesteia. Dreptul de acces constituie, prin urmare, un element inerent al dreptului la o instanță.
Accesul trebuie să fie concret și efectiv, nu teoretic sau iluzoriu. Persoana trebuie să beneficieze de o posibilitate clară și reală de a supune instanței problema juridică ce îi afectează drepturile.
Acest drept nu garantează obținerea unei soluții favorabile. Convenția protejează posibilitatea efectivă de a solicita examinarea unei cauze de către o instanță competentă, nu rezultatul procesului.
Obstacolele în calea accesului pot fi atât juridice, cât și practice. Taxele judiciare disproporționate, termenele imposibil de respectat, formalismul excesiv, regulile imprevizibile privind competența, restricțiile nejustificate ale calității procesuale ori alte impedimente pot afecta dreptul dacă împiedică în mod real sesizarea instanței.
În anumite cauze, lipsa asistenței juridice poate constitui ea însăși un obstacol practic. În materie civilă, Convenția nu instituie un drept general și necondiționat la avocat gratuit, însă asistența poate deveni necesară atunci când reprezentarea juridică este obligatorie ori complexitatea procedurii face imposibilă apărarea efectivă fără ajutor profesional.
Taxele și cheltuielile judiciare sunt compatibile, în principiu, cu art. 6. Cu toate acestea, valoarea lor trebuie apreciată inclusiv în raport cu situația financiară a persoanei și cu efectul concret produs asupra posibilității sale de a sesiza instanța.
Accesul la instanță nu este absolut. Statul poate reglementa condițiile în care o acțiune sau o cale de atac poate fi exercitată, inclusiv prin termene, taxe, reguli de competență, condiții de admisibilitate, cerințe de formă sau reguli privind reprezentarea.
Asemenea limitări sunt compatibile cu Convenția numai dacă nu afectează însăși esența dreptului de acces, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Termenele procedurale servesc, în mod legitim, securității juridice și bunei administrări a justiției. Persoana trebuie să manifeste diligența rezonabilă pentru respectarea lor, însă aplicarea acestora nu trebuie să devină imprevizibilă sau imposibil de anticipat.
Și formalitățile procedurale îndeplinesc o funcție legitimă: asigură ordinea, previzibilitatea și desfășurarea eficientă a procesului. Convenția nu impune eliminarea formalismului din procedurile judiciare.
Formalismul devine însă excesiv atunci când interpretarea deosebit de rigidă a unei reguli procedurale transformă cerința respectivă într-un obstacol disproporționat și împiedică examinarea cauzei fără o justificare suficientă. Securitatea juridică și buna administrare a justiției sunt criterii importante pentru delimitarea formalismului legitim de cel excesiv.
Regulile privind competența instanțelor sunt, de asemenea, legitime. O problemă poate apărea însă dacă aplicarea lor este incoerentă sau imprevizibilă și conduce persoana într-o situație în care nicio instanță nu ajunge să examineze efectiv pretenția sa.
Existența unei căi de atac nu este suficientă dacă accesul la aceasta este numai formal. Persoana trebuie să poată îndeplini, în mod rezonabil și previzibil, condițiile procedurale stabilite pentru exercitarea dreptului său.
Nivelul de formalism admis poate fi diferit în funcție de gradul de jurisdicție. Condițiile pentru accesul la o instanță supremă sau de recurs pot fi mai stricte decât cele aplicabile primei instanțe, având în vedere rolul specific al acesteia.
Dreptul de acces la justiție trebuie privit și în legătură cu efectivitatea rezultatului procesului. Accesul la o instanță ar fi lipsit de sens dacă hotărârea definitivă obținută nu ar putea produce efecte juridice reale. Executarea hotărârii constituie însă o garanție distinctă și trebuie analizată potrivit regulilor specifice dreptului la executare.
În consecință, dreptul de acces la justiție presupune existența unei căi reale, previzibile și practic utilizabile către instanță, fără obstacole disproporționate care să golească de conținut dreptul persoanei de a solicita protecție judiciară.
Repere CtEDO: Golder c. Regatului Unit – recunoașterea dreptului de acces la instanță ca element inerent al art. 6; Airey c. Irlandei – accesul practic și efectiv și necesitatea asistenței juridice în anumite cauze; Kreuz c. Poloniei – taxele judiciare și proporționalitatea; Bellet c. Franței – accesul trebuie să fie concret și efectiv; Zubac c. Croației [MC] – formalismul procedural, securitatea juridică și accesul la instanțele superioare.