Principiul „in dubio pro reo”

„In dubio pro reo” – de îndoială profită persoana acuzată – este un principiu fundamental al procesului penal și, în Republica Moldova, al procesului contravențional. Acesta constituie una dintre consecințele esențiale ale prezumției de nevinovăție.

Principiul este consacrat prin art. 6 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția Republicii Moldova, potrivit căruia orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până când vinovăția sa este dovedită în mod legal, într-un proces în care îi sunt asigurate garanțiile necesare apărării.

În jurisprudența CtEDO, prezumția de nevinovăție impune ca instanța să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana a comis fapta, sarcina probei să revină acuzării, iar orice îndoială să profite acuzatului.

Prin urmare, persoana acuzată nu este obligată să își dovedească nevinovăția. Acuzarea trebuie să prezinte probe suficiente pentru a fundamenta legal constatarea vinovăției.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede expres că nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa, că concluziile privind vinovăția nu pot fi întemeiate pe presupuneri și că toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului.

Aceeași regulă este consacrată în materia contravențională. Art. 375 din Codul contravențional stabilește că persoana este prezumată nevinovată, că nu trebuie să își dovedească nevinovăția și că dubiile neînlăturate privind probarea învinuirii se interpretează în favoarea persoanei împotriva căreia a fost pornit procesul contravențional.

Principiul devine aplicabil atunci când, după administrarea și aprecierea completă a probelor, rămâne o îndoială rezonabilă asupra unui element necesar pentru stabilirea vinovăției.

Nu orice întrebare, posibilitate abstractă sau ipoteză formulată de apărare constituie automat un asemenea dubiu. Îndoiala trebuie să rezulte din materialul probator și din imposibilitatea de a stabili cu suficientă certitudine împrejurările decisive ale acuzației.

În ordinea juridică a Republicii Moldova, vinovăția trebuie să rezulte din probe suficiente pentru a depăși orice îndoială rezonabilă. Curtea Constituțională a Republicii Moldova a legat expres acest standard de prezumția de nevinovăție și de jurisprudența CtEDO.

Instanța nu poate completa lipsurile acuzării prin presupuneri, probabilități sau inversarea sarcinii probei. Faptul că inculpatul nu poate explica anumite împrejurări sau nu prezintă probe în apărare nu poate transforma, prin el însuși, o acuzație insuficient dovedită într-una dovedită.

Transferarea sarcinii de a demonstra nevinovăția asupra persoanei acuzate poate încălca art. 6 § 2. CtEDO a subliniat această regulă, între altele, în cauza Telfner c. Austriei.

Principiul nu înseamnă că orice contradicție între probe conduce automat la achitare. Instanța trebuie să examineze contradicțiile, să aprecieze credibilitatea și valoarea probelor și să explice în hotărâre de ce anumite elemente au fost acceptate sau înlăturate.

Dacă însă contradicțiile privesc aspecte esențiale ale acuzației și nu pot fi înlăturate prin administrarea și aprecierea probelor, ele nu pot fi soluționate în defavoarea persoanei acuzate.

De asemenea, o condamnare nu poate fi întemeiată pe simpla probabilitate că persoana ar fi comis fapta. Între suspiciunea rezonabilă necesară pentru anumite măsuri procesuale și nivelul probator necesar condamnării există o diferență fundamentală.

Prezumția de nevinovăție permite, în anumite domenii, existența unor prezumții de fapt sau de drept, dar acestea trebuie menținute în limite rezonabile și trebuie să permită persoanei posibilitatea efectivă de a le combate. Ele nu pot transforma sarcina acuzării într-o obligație a persoanei de a-și demonstra nevinovăția.

Atunci când, după examinarea tuturor probelor, vinovăția nu poate fi stabilită la standardul cerut, dubiul rămas trebuie soluționat în favoarea inculpatului.

În procesul penal, aceasta poate conduce la pronunțarea unei sentințe de achitare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Încetarea procesului penal reprezintă o soluție distinctă, care intervine numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Principiul in dubio pro reo nu poate fi redus la o formulă utilizată numai la sfârșitul procesului. El trebuie să se reflecte în modul de apreciere a probelor, repartizarea sarcinii probei, motivarea hotărârii și interdicția condamnării pe baza unor presupuneri.

Pentru justițiabil, întrebarea esențială este dacă acuzarea a demonstrat toate elementele necesare vinovăției sau dacă, după examinarea probelor, a rămas o îndoială rezonabilă asupra faptului că persoana a săvârșit fapta în condițiile imputate.

În consecință, in dubio pro reo exprimă regula potrivit căreia riscul incertitudinii probatorii nu poate fi transferat persoanei acuzate: dacă vinovăția nu este demonstrată suficient, îndoiala se soluționează în favoarea acesteia.

Repere CtEDO: Barberà, Messegué și Jabardo c. Spaniei – sarcina probei aparține acuzării și îndoiala profită acuzatului; Telfner c. Austriei – interdicția transferării sarcinii probei asupra apărării; Salabiaku c. Franței – limitele prezumțiilor de fapt și de drept; Janosevic c. Suediei – sarcina probei și prezumția de nevinovăție.