Standardul „riscului real și imediat”

Standardul „riscului real și imediat” este utilizat în jurisprudența CtEDO pentru a determina dacă autoritățile aveau obligația de a adopta măsuri operative de protecție a unei persoane.

Standardul a fost dezvoltat în special în materia dreptului la viață, garantat de art. 2 CEDO, și este relevant, în forme adaptate, și în alte domenii de protecție.

Obligația de intervenție poate apărea atunci când autoritățile știau sau trebuiau să știe, la momentul relevant, despre existența unui risc real și imediat pentru viața unei persoane identificate și nu au adoptat măsurile aflate rezonabil în puterea lor pentru evitarea acelui risc.

Un risc este „real” atunci când nu este pur ipotetic sau speculativ, ci rezultă din circumstanțe obiective verificabile.

Caracterul „imediat” nu trebuie înțeles întotdeauna ca o amenințare care se va materializa în următoarele minute sau ore. Analiza privește dacă riscul era suficient de prezent și relevant la momentul în care autoritățile puteau interveni.

Autoritățile nu sunt obligate să prevină orice pericol posibil. Obligația este una de mijloace, nu de rezultat: statul trebuie să facă ceea ce putea fi cerut în mod rezonabil în circumstanțele cunoscute atunci, fără ca analiza să fie făcută retrospectiv cu avantajul cunoașterii rezultatului.

Standardul este deosebit de relevant în cazuri privind violența domestică, amenințările grave, persoanele aflate în detenție, riscul suicidar, criminalitatea violentă sau alte situații în care autoritățile au fost informate despre un pericol concret.

Pentru justițiabil, analiza presupune: ce știau autoritățile? când au aflat? cât de concret era riscul? ce măsuri puteau adopta și ce au făcut efectiv?

Repere CtEDO: Osman c. Regatului Unit; Kurt c. Austriei [MC]; Opuz c. Turciei.