Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, iar ingerința statului în exercitarea acestui drept trebuie să respecte condițiile stabilite de Convenție.
În dreptul civil, proprietatea conferă titularului dreptul de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului. Dreptul este perpetuu, însă exercitarea sa poate fi limitată prin lege sau prin drepturile altor persoane.
Protecția oferită de Convenție este însă mai largă decât dreptul de proprietate asupra unui bun corporal. Noțiunea de „bun” are un sens autonom și poate cuprinde bunuri mobile și imobile, alte drepturi reale, creanțe, anumite interese economice și alte valori patrimoniale suficient de stabilite.
În anumite condiții, poate fi protejată și o speranță legitimă de a obține un avantaj patrimonial, dacă aceasta are o bază suficientă în dreptul intern. Simpla speranță de a dobândi în viitor un bun, fără un drept ori un interes patrimonial suficient de stabilit, nu este însă protejată.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează, în esență, bunurile existente. Convenția nu consacră un drept general al persoanei de a dobândi orice bun pe care dorește să îl obțină.
Jurisprudența CtEDO distinge trei forme principale de protecție: respectarea pașnică a bunurilor, privarea de proprietate și controlul folosinței bunurilor. Aceste reguli sunt legate între ele și trebuie interpretate în lumina principiului general al respectării proprietății.
Privarea de proprietate poate avea loc numai pentru o cauză de interes public și în condițiile prevăzute de lege. Exproprierea, confiscarea sau alte măsuri care produc pierderea proprietății trebuie, prin urmare, să îndeplinească cerințele Convenției.
Statul poate, de asemenea, să reglementeze folosința bunurilor atunci când acest lucru este necesar pentru interesul general, inclusiv prin norme urbanistice, fiscale, de mediu, privind utilizarea terenurilor ori alte reglementări legitime.
Orice ingerință trebuie să aibă o bază legală suficient de accesibilă și previzibilă și să nu permită exercitarea arbitrară a puterii de către autorități.
Măsura trebuie să urmărească un interes public sau general legitim. Statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în stabilirea interesului public, dar această marjă nu înlătură controlul asupra caracterului justificat al ingerinței.
În toate cazurile trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și protecția drepturilor persoanei. Persoanei nu îi poate fi impusă o sarcină individuală și excesivă în raport cu scopul urmărit.
În cazul privării de proprietate, despăgubirea constituie un element important al proporționalității. Lipsa unei despăgubiri rezonabile poate determina, în funcție de circumstanțe, ruperea justului echilibru dintre interesul public și dreptul individual.
Protecția proprietății poate implica și obligații pozitive ale statului. În anumite situații, autoritățile trebuie să instituie mecanisme juridice și procedurale adecvate pentru protejarea efectivă a intereselor patrimoniale ale persoanei.
Persoana care invocă protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să poată demonstra că bunul sau interesul patrimonial invocat îi aparține ori că dispune de un drept suficient de stabilit asupra acestuia.
În Republica Moldova, Codul civil recunoaște proprietarului drepturile de posesie, folosință și dispoziție și garantează inviolabilitatea proprietății. Dreptul de proprietate poate fi dobândit, în condițiile legii, inclusiv prin act juridic, succesiune, accesiune, dobândire cu bună-credință, uzucapiune, ocupațiune sau hotărâre judecătorească translativă de proprietate.
În consecință, protecția proprietății nu înseamnă că statul nu poate interveni niciodată asupra unui bun. Ea presupune că orice intervenție trebuie să fie legală, justificată de un interes public și proporțională, fără a impune persoanei o sarcină individuală excesivă.
Repere CtEDO: Sporrong și Lönnroth c. Suediei – structura celor trei reguli și justul echilibru; James și alții c. Regatului Unit – interesul public și proporționalitatea; Beyeler c. Italiei [MC] – legalitatea, previzibilitatea și protecția împotriva arbitrariului; Broniowski c. Poloniei [MC] – noțiunea autonomă de „bun” și obligațiile statului; Kopecký c. Slovaciei [MC] – bunurile existente și speranța legitimă.