Obligația pozitivă a statului

Obligaţia pozitivă a statului constă în adoptarea măsurilor rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile care îi revin individului potrivit Convenţiei. Ele servesc implicit drept principalul concept în domeniul jurisprudenţei CtEDO, deoarece declanșează responsabilitatea statului.

Scopul obligaţiilor pozitive este de a asigura aplicarea efectivă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protejarea eficientă a drepturilor garantate de aceasta

Curtea Europeană a împărţit obligaţiile pozitive în două categorii, respectiv obligații „procedurale” şi obligaţiile „substanţiale”.

Doctrina CtEDO, prevede următoarele categorii de obligaţii pozitive:

• exprese și implicite,
• materiale și procedurale,
• orizontale și verticale,
• de instituire a cadrului legal și administrative și măsuri ad-hoc.

La fel, doctrina CtEDO, prevede următoarele grupuri largi de obligaţii ale Statului:

• obligaţia de a asigura cadrul juridic.
• obligaţia de a preveni încălcarea drepturilor stabilite în Convenţie.
• obligaţia de a oferi resurse persoanelor pentru a preveni încălcările.
• obligaţia de a furniza informaţii și consiliere relevante în privinţa încălcării drepturilor.
• obligaţia de a reacţiona la încălcare (ex: prin asigurarea unei investigaţii).
• obligaţia de protecţie rezonabilă a persoanelor de la încălcarea de către alţii a drepturilor lor stipulate în Convenţie.
• obligaţia tratării deţinuţilor.
• obligaţia de a realiza investigaţii eficiente.

Obligaţii pozitive materiale și procedurale. Obligaţiile materiale ca obligaţii pozitive menite să promoveze un anumit scop sau beneficiu uman”, iar obligaţiile procedurale, ca vizând eficacitatea procesului și având drept scop și efect îmbunătăţirea procesului în vederea atingerii unor rezultate bune.

Obligaţii pozitive orizontale și verticale. Într-un scenariu vertical, încălcările rezultă direct din inacţiunea statului, în timp ce într-un scenariu orizontal, acestea rezultă din acţiunile părţilor terţe, astfel fiind legate de sursa încălcării.

Obligaţii de a institui cadrul legal și administrativ și măsuri ad-hoc. Măsurile ce ţin de cadrul juridic, administrativ și măsurile ad-hoc: diferenţa dintre aceste două tipuri de obligaţii este că ele servesc unor scopuri diferite. În timp ce cadrul juridic și administrativ obligatoriu servesc la prevenirea generală, obligaţiile pozitive ad-hoc ar putea fi reacţii necesare de răspuns pentru a oferi anumite forme specifice de protecţie.

Cunoașterea și proximitatea sunt două instrumente specifice principale utilizate de către Curte la evaluarea obligaţiilor pozitive. Însuși eșecul de a proteja un drept al omului nu se va solda cu constatarea unei încălcări, decât în cazul în care este satisfăcută condiţia cunoașterii despre riscul real și imediat. Acest fapt este și mai important pentru dimensiunea orizontală a obligaţiilor pozitive, deoarece dacă agenţii statului nu sunt conștienţi de riscul la care sunt supuse persoanele fizice de către alte persoane fizice, nu va exista nicio obligaţie de prevenire. Reacţia de răspuns al statului prin întreprinderea măsurilor practice de protecţie depinde de elementul de cunoaștere, care condiţionează reacţia respectivă.

Obligația autorităților R. Moldova de a realiza o investigație eficientă

Conform art. 1 din Codul de procedură penală, procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și protejarea persoanei și societății de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cercetare a infracțiunilor presupuse sau săvîrșite, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fle pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată. Autoritățile cu atribuții de organ de urmărire penală, de investigare a infracțiunilor și a altor fapte ilicite, au obligația pozitivă de a crea părților în proces, că orice capăt de plîngere a fost auzit, investigat și apreciat după justa valoare.

Potrivit prevederilor art. 19 din Codul de procedură penală, orice persoană are dreptul la examinarea și soluționarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanță independentă, imparțială, legal constituită, care va acționa în conformitate cu prezentul cod.

Art. 23 din Codul de procedură penală, reglementează că, legea procesuală penală asigură drepturile victimei în urma infracţiunilor sau abuzurilor de serviciu, precum şi ale persoanei condamnate sau arestate nelegitim ori lezate în drepturi în alt mod. (2) Victima unei fapte care constituie componentă de infracţiune este în drept să ceară, în condiţiile prezentului cod, pornirea unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale.

Prin art. 254 din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. (2) Activitatea organului de urmărire penală prevăzută în alin.(1) se efectuează şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia.

Pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, ea trebuie să fie capabilă să ducă la identificare și, posibil, la condamnare a celor responsabili. Aceasta nu este o obligație de rezultat, dar de mijloace. Autoritățile au obligația pozitivă de a întreprinde toate măsurile rezonabile pentru a asigura probele incidentului. Autoritățile naționale de investigație sunt cele care decid de a efectua o anumită măsură de investigație și, mai mult, ele dispun de o anumită discreție, mai ales atunci când aceste măsuri deja au fost efectuate. Totuși, această discreție nu poate fi nelimitată și trebuie să fie posibil pentru persoana vătămată sau pentru reprezentantul acesteia să solicite efectuarea unor asemenea măsuri, să fie informate despre deciziile adoptate și să fie capabile să le conteste în instanța de judecată în caz de dezacord (a se vedea cauza Iorga vs Moldovei).

În conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția RM, orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și intersele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție.

În cauza Corsacov vs Moldova, s-a reținut că, autoritățile trebuie întotdeauna să depună eforturi considerabile pentru a afla ce s-a întîmplat și nu trebuie să se bazeze pe anumite concluzii nefondate sau pripite pentru a înceta investigația sau a adopta unele decizii (Assenov and Others vs Bulgaria). Autoritățile trebuie să întreprindă toate acțiunile rezonabile aflate la dispoziția lor pentru a asigura probe cu privire la incident, care să includă, printre altele, depoziții ale martorilor oculari și expertize (Tanrikulu vs Turkey).

Dreptul de a fi auzit, prin urmare, include nu doar posibilitatea de a aduce argumente instanței, dar de asemenea obligația corespunzătoare a instanței de a arăta în hotărârea sa motivele pentru care anumite argumente au fost acceptate sau respinse. Orice persoană este în drept să-și apere prin orice mijloc neinterzis de lege drepturile, libertățile și demnitatea umană, lezate sau limitate nelegitim în cursul procesului penal.

În cauza Stoianova și Nedelcu vs România, Curtea Europeană a menționat că, carențele autorităților nu pot fi imputabile reclamanților și nu trebuie să-i pună în situație defavorabilă. Riscul oricărei erori comise de organul de urmărire penală sau chiar de o instanță urmează să fie suportat de stat, iar corectarea acesteia nu trebuie să fie pusă în sarcina persoanei în cauză.