Obligațiile pozitive ale statului
Obligațiile pozitive ale statului reprezintă îndatorirea autorităților de a adopta măsurile legislative, administrative, judiciare și practice necesare pentru ca drepturile garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului să fie reale și efective, nu doar teoretice.
Convenția impune statului nu numai obligația negativă de a nu încălca el însuși drepturile persoanei, ci, în numeroase situații, și obligația de a acționa pentru prevenirea încălcării, protejarea persoanei, investigarea faptelor și asigurarea unor mecanisme juridice efective.
Obligațiile pozitive nu constituie un drept autonom separat, ci rezultă din drepturile concrete garantate de Convenție. Ele au fost dezvoltate în special în jurisprudența privind dreptul la viață, interzicerea relelor tratamente, protecția vieții private și de familie, combaterea sclaviei și muncii forțate, libertatea de exprimare și alte drepturi convenționale.
În funcție de dreptul protejat și de circumstanțele cauzei, statului îi poate reveni obligația:
să instituie un cadru legislativ și administrativ adecvat;
să adopte măsuri rezonabile pentru prevenirea unor încălcări previzibile;
să protejeze o persoană aflată într-o situație concretă de risc;
să asigure aplicarea efectivă în practică a normelor de protecție;
să pună la dispoziție proceduri și remedii corespunzătoare;
să informeze persoanele despre anumite riscuri atunci când circumstanțele o impun;
să desfășoare o investigație efectivă atunci când există susțineri credibile privind încălcarea unor drepturi fundamentale.
Obligații pozitive substanțiale și procedurale
Jurisprudența CtEDO distinge, în special în materia art. 2 și 3 din Convenție, între obligații pozitive substanțiale și obligații pozitive procedurale.
Obligațiile substanțiale pot presupune, în primul rând, instituirea unui cadru legislativ și administrativ capabil să protejeze persoanele și, în anumite circumstanțe bine determinate, adoptarea unor măsuri operative de protecție față de un risc concret.
Obligațiile procedurale privesc, în special, obligația autorităților de a reacționa corespunzător după producerea sau semnalarea unei posibile încălcări, inclusiv prin desfășurarea unei investigații efective.
În doctrină, obligațiile pozitive mai pot fi sistematizate ca obligații exprese sau implicite, materiale sau procedurale, verticale sau orizontale, precum și ca obligații privind instituirea cadrului general de protecție ori adoptarea unor măsuri concrete. Aceste clasificări sunt utile pentru înțelegerea mecanismului Convenției, dar nu reprezintă un test rigid aplicabil identic fiecărei cauze.
Protecția împotriva faptelor altor persoane
Obligațiile pozitive sunt deosebit de importante atunci când încălcarea dreptului nu este produsă direct de un agent al statului, ci de o altă persoană particulară.
Statul nu răspunde automat pentru orice faptă săvârșită între particulari. Totuși, Convenția poate impune autorităților obligația de a institui un sistem eficient de protecție și, în anumite situații, de a interveni concret pentru protejarea unei persoane expuse unui risc.
În cazul obligațiilor operative de prevenire, unul dintre standardele utilizate de CtEDO examinează dacă autoritățile știau sau trebuiau să știe despre existența unui risc real și imediat și dacă au omis să adopte măsuri rezonabile aflate în puterea lor pentru prevenirea acestuia. Acest standard nu trebuie însă transformat într-o condiție universală pentru toate obligațiile pozitive.
Natura și amploarea obligației statului depind de dreptul afectat, gravitatea riscului, vulnerabilitatea persoanei, informațiile aflate la dispoziția autorităților și măsurile pe care acestea le puteau adopta în mod rezonabil.
Obligația de a desfășura o investigație efectivă
Una dintre cele mai importante obligații procedurale dezvoltate de CtEDO este obligația de investigare efectivă.
Aceasta apare în special în cauzele privind decese suspecte sau vătămări grave ale vieții, rele tratamente, violență gravă, trafic de persoane și alte atingeri serioase ale drepturilor protejate de Convenție.
Obligația procedurală nu înseamnă că autoritățile trebuie să garanteze identificarea și condamnarea unei anumite persoane. Este, în principiu, o obligație de mijloace, nu de rezultat. Autoritățile trebuie însă să utilizeze în mod serios și efectiv mijloacele rezonabile disponibile pentru stabilirea faptelor și, atunci când este cazul, pentru identificarea și tragerea la răspundere a persoanelor responsabile.
O investigație efectivă trebuie să fie adecvată și temeinică. Autoritățile trebuie să depună eforturi reale pentru a stabili ce s-a întâmplat și nu pot întemeia clasarea cauzei pe concluzii pripite, superficiale sau insuficient fundamentate.
Ele trebuie să întreprindă măsurile rezonabile pentru conservarea și administrarea probelor, precum audierea martorilor, efectuarea expertizelor necesare, examinarea documentelor, constatarea leziunilor și alte acțiuni relevante pentru circumstanțele concrete. În Corsacov c. Moldovei, CtEDO a reiterat că deficiențele care compromit capacitatea anchetei de a stabili cauza leziunilor ori persoanele responsabile pot face investigația incompatibilă cu art. 3.
Investigația trebuie să fie și independentă. Persoanele care verifică faptele nu trebuie să se afle într-o relație ierarhică, instituțională sau practică de dependență față de persoanele implicate în pretinsa încălcare.
De asemenea, investigația trebuie desfășurată cu promptitudine și diligență rezonabilă. Întârzierile nejustificate pot conduce la pierderea probelor, diminuarea posibilității stabilirii adevărului și apariția unei impresii de tolerare a faptelor ilicite.
Victima sau, după caz, reprezentantul acesteia trebuie să beneficieze de posibilitatea unei participări efective la investigație, în măsura necesară protejării intereselor sale legitime.
În cauza Iorga c. Moldovei, CtEDO a subliniat că, deși autoritățile de investigație dispun de o anumită marjă în alegerea măsurilor procesuale, această discreție nu este nelimitată. Victima sau reprezentantul său trebuie să poată solicita anumite măsuri, să fie informat despre decizia adoptată și să poată contesta refuzul în fața instanței, atunci când legislația permite aceasta.
Participarea victimei nu înseamnă că autoritățile sunt obligate să accepte fiecare solicitare de probă. Ele pot aprecia necesitatea măsurii, însă decizia trebuie să rezulte dintr-o examinare reală a circumstanțelor și să nu transforme drepturile victimei într-o posibilitate pur formală.
Pentru declanșarea obligației procedurale prevăzute de art. 3 este necesar, în principiu, ca susținerea privind relele tratamente să fie credibilă sau suficient de argumentată. Convenția nu impune desfășurarea unei investigații în sensul art. 3 pentru orice afirmație vădit nefondată.
Obligația de investigare în dreptul Republicii Moldova
Standardele convenționale sunt completate de legislația procesual penală națională.
Art. 254 din Codul de procedură penală stabilește rolul activ al organului de urmărire penală, obligându-l să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă a circumstanțelor cauzei în vederea stabilirii adevărului.
Această obligație trebuie interpretată împreună cu drepturile procesuale ale victimei, cu posibilitatea contestării actelor și inacțiunilor organelor de urmărire penală și cu standardele Convenției privind caracterul efectiv al investigației.
Art. 20 din Constituția Republicii Moldova garantează fiecărei persoane dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care îi încalcă drepturile, libertățile și interesele legitime și stabilește că accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege.
Prin urmare, obligația pozitivă a statului nu este îndeplinită prin simpla existență a unor norme sau instituții competente. Mecanismul de protecție trebuie să funcționeze efectiv în practică: autoritățile trebuie să reacționeze, să examineze capetele relevante ale plângerii, să administreze probele necesare, să motiveze deciziile și să permită exercitarea efectivă a drepturilor procesuale ale persoanelor implicate.
Pentru justițiabil, analiza respectării unei obligații pozitive presupune, în esență, stabilirea dreptului protejat, a riscului sau încălcării cunoscute autorităților, a măsurilor pe care acestea aveau posibilitatea rezonabilă să le adopte și a caracterului efectiv al reacției statului.
Repere CtEDO: Osman c. Regatului Unit – obligația preventivă în cazul unui risc real și imediat; Corsacov c. Moldovei – caracterul temeinic și efectiv al investigației privind relele tratamente; Iorga c. Moldovei – participarea victimei și controlul asupra măsurilor de investigație; X și alții c. Bulgariei [MC] – obligațiile pozitive substanțiale și procedurale; Luca c. Republicii Moldova și V.I. c. Republicii Moldova – obligațiile pozitive de protecție în contextul art. 3; I.C. c. Republicii Moldova – protecția persoanelor vulnerabile și obligația unei investigații efective.