Dreptul la executarea hotărârii judecătorești
Dreptul la executarea hotărârii judecătorești constituie o componentă a dreptului la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protecția oferită de Convenție ar deveni iluzorie dacă o hotărâre definitivă și obligatorie ar putea rămâne fără efect în detrimentul persoanei care a obținut-o.
Procesul nu se încheie, din perspectiva protecției convenționale, prin simpla pronunțare a hotărârii. Executarea acesteia face parte integrantă din proces, deoarece dreptul recunoscut de instanță trebuie să poată fi realizat efectiv.
Hotărârea trebuie executată complet și efectiv. Autoritățile nu pot lipsi hotărârea de efect, nu pot executa numai selectiv obligațiile stabilite și nu pot întârzia în mod excesiv punerea acesteia în aplicare.
O anumită întârziere poate fi justificată de circumstanțele concrete ale cauzei. Aceasta nu poate însă ajunge la o durată sau intensitate care să afecteze substanța dreptului recunoscut prin hotărârea definitivă.
Caracterul rezonabil al duratei executării se apreciază în funcție de complexitatea procedurii de executare, comportamentul creditorului și al autorităților competente, precum și natura și importanța prestației stabilite prin hotărâre.
Atunci când hotărârea este pronunțată împotriva statului sau a unei autorități publice, obligația de executare revine direct autorităților statului din momentul în care hotărârea devine obligatorie și executorie. Creditorului nu i se poate transfera întreaga responsabilitate pentru determinarea administrației să respecte hotărârea.
Persoanei i se pot solicita anumite demersuri procedurale strict necesare pentru facilitarea executării, însă aceste formalități nu pot exonera autoritățile de obligația lor de a pune în aplicare hotărârea.
Lipsa fondurilor, dificultățile bugetare sau problemele administrative ale statului nu constituie, în principiu, o justificare pentru neexecutarea unei hotărâri definitive pronunțate împotriva unei autorități publice. Organizarea resurselor necesare executării constituie responsabilitatea statului.
Plata sau executarea realizată numai după o perioadă excesivă nu înlătură automat încălcarea produsă anterior. O executare tardivă poate să nu constituie o reparație suficientă pentru perioada în care persoana a fost lipsită de beneficiul hotărârii.
În contenciosul administrativ, această garanție prezintă o importanță deosebită. Persoana care contestă cu succes un act administrativ urmărește nu doar anularea formală a acestuia, ci și eliminarea efectelor sale, ceea ce presupune executarea reală a hotărârii de către administrație.
În raporturile dintre persoane private, obligația statului are o natură diferită. Statul nu garantează în mod absolut solvabilitatea debitorului și nici executarea integrală în orice circumstanță.
Statul trebuie însă să instituie și să mențină un sistem de executare silită accesibil și efectiv, iar autoritățile competente trebuie să întreprindă măsuri rezonabile și diligente pentru punerea în aplicare a hotărârii. Pasivitatea nejustificată a organelor de executare poate angaja răspunderea statului.
În asemenea litigii, imposibilitatea obiectivă de executare cauzată, de exemplu, de insolvabilitatea reală a debitorului privat nu echivalează în sine cu încălcarea art. 6, dacă autoritățile au pus la dispoziție mecanisme adecvate și le-au aplicat cu diligența necesară.
Dreptul la executare presupune, prin urmare, nu doar existența formală a unui titlu executoriu, ci posibilitatea creditorului de a beneficia într-un termen rezonabil de rezultatul concret al hotărârii definitive.
Repere CtEDO: Hornsby c. Greciei – executarea ca parte integrantă a dreptului la instanță; Burdov c. Rusiei – neexecutarea hotărârilor împotriva statului și imposibilitatea invocării lipsei fondurilor; Immobiliare Saffi c. Italiei [MC] – întârzierile excesive în executare; Fuklev c. Ucrainei – obligațiile statului în executarea hotărârilor dintre persoane private.