Dreptul la o instanță imparțială
Dreptul la o instanță imparțială este o garanție fundamentală prevăzută de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Imparțialitatea presupune lipsa prejudecăților, a părtinirii și a unor interese ori legături capabile să afecteze obiectivitatea judecătorului în soluționarea cauzei.
CtEDO examinează imparțialitatea prin două perspective complementare: imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă.
Imparțialitatea subiectivă privește convingerea și comportamentul personal al judecătorului. Se examinează dacă acesta a manifestat efectiv prejudecăți, ostilitate, părtinire ori o poziție prealabilă față de una dintre părți sau față de soluția cauzei.
Imparțialitatea personală a judecătorului este, în principiu, prezumată până la proba contrară. Pentru înlăturarea acestei prezumții sunt necesare elemente concrete care demonstrează existența unei atitudini părtinitoare sau a unui interes personal.
Pot prezenta relevanță, de exemplu, afirmațiile judecătorului din care rezultă că acesta și-a format anticipat o opinie asupra cauzei, manifestarea unei atitudini ostile față de o parte ori existența unui interes personal în rezultatul procedurii.
Imparțialitatea obiectivă nu urmărește convingerea interioară a judecătorului, ci verifică dacă instanța oferă suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.
În această analiză, percepția persoanei interesate are importanță, dar nu este decisivă. Întrebarea esențială este dacă temerea privind lipsa imparțialității poate fi considerată obiectiv justificată din perspectiva circumstanțelor verificabile ale cauzei.
Și aparențele pot avea importanță. Justiția trebuie nu numai administrată imparțial, ci și să ofere suficiente garanții pentru ca justițiabilul să poată avea încredere în imparțialitatea instanței.
Problemele de imparțialitate obiectivă pot fi de natură funcțională. Acestea apar, de exemplu, atunci când aceeași persoană exercită funcții diferite în aceeași procedură ori a participat anterior la adoptarea unor decizii legate de aceeași cauză.
Simplul fapt că un judecător a participat anterior la anumite acte sau hotărâri nu conduce însă automat la concluzia lipsei de imparțialitate. Trebuie analizate natura și întinderea intervenției anterioare, problemele asupra cărora acesta s-a pronunțat și legătura lor cu chestiunile pe care trebuie să le soluționeze ulterior.
Pot exista și situații de natură personală, rezultate din existența unei relații profesionale, familiale, economice sau de altă natură între judecător și una dintre părți ori reprezentantul acesteia. Relevant este dacă legătura respectivă poate crea în mod obiectiv o îndoială legitimă asupra imparțialității.
Independența și imparțialitatea sunt noțiuni distincte, dar strâns legate. Independența privește în special protecția instanței împotriva influențelor externe, în timp ce imparțialitatea privește neutralitatea judecătorului față de părți și de obiectul concret al litigiului. În anumite cauze, cele două cerințe trebuie examinate împreună.
Atunci când o parte formulează o cerere de recuzare întemeiată pe argumente pertinente, instanța trebuie să examineze efectiv motivele invocate și să ofere un răspuns corespunzător. O simplă respingere formală poate fi insuficientă atunci când circumstanțele ridică o problemă reală de imparțialitate.
Nu orice nemulțumire față de conduita judecătorului sau față de o soluție procedurală justifică existența unei îndoieli legitime. Imparțialitatea nu se apreciază în funcție de caracterul favorabil sau nefavorabil al hotărârilor adoptate, ci prin raportare la elemente concrete privind conduita, funcția sau relațiile judecătorului.
În consecință, dreptul la o instanță imparțială impune atât absența unei părtiniri reale, cât și existența unor garanții instituționale și factuale suficiente pentru a exclude îndoielile obiectiv justificate privind neutralitatea instanței.
Repere CtEDO: Piersack c. Belgiei – distincția dintre imparțialitatea subiectivă și obiectivă; De Cubber c. Belgiei – exercitarea succesivă a unor funcții incompatibile în aceeași cauză; Micallef c. Maltei [MC] – criteriile generale și importanța aparențelor; Kyprianou c. Ciprului [MC] – comportamentul judecătorului și prejudecata personală; Morice c. Franței [MC] – existența unor îndoieli obiectiv justificate privind imparțialitatea.